Am strâns împreuna 988.57 RON. Implică-te și tu!

Image default
Oameni

Când persoana de lângă tine suferă un atac vascular cerebral (AVC)

„ -În urmă cu 6 ani am primit un telefon care mi-a schimbat viața”…așa își începe confesiunea dna. Aneta Pavel și te privește cu ochi senini și luminoși ce nu lasă să se întrevadă suferință.

  1. Care a fost prima reacție la aflarea diagnosticului? Primul gând, primul cuvânt?

    Eram la peste 1000 kilometri distanță de țară când am primit vestea că s-a întâmplat ceva grav cu soțul meu, fără să știu exact ce anume. Mi s-a spus doar că trebuie să vin urgent acasă. Prin cap îmi treceau doar gânduri negre și am plâns tot drumul de teama că nu îl voi mai prinde în viață.
    Ajunsă în țară, am aflat că făcuse un accident vascular cerebral masiv, că era paralizat pe partea dreaptă, că era semiconștient, că nu putea vorbi și că șansele de supraviețuire erau cam de 3%. Priveam la muntele de om, omul drag, ce zăcea inert pe un pat de spital prea mic pentru el și mă rugam: „Doamne, te rog, nu mi–l lua!”, iar între două reprize de plâns când nu mă putea vedea nimeni, speram la o minune…

  2. “Dumnezeu nu-ți dă mai mult decât poți duce”. Această vorbă este cât se poate de adevărată… înseamnă că sunteți un om extraordinar de puternic. Cum reușiți să mențineți o atitudine pozitivă și să treceți peste acest obstacol al vieții?

    Nu am acceptat nici atunci și nici acum că nu are șanse. Am crezut din toată inima că Dumnezeu va face și cu el o minune. Și-ntotdeauna acolo unde ni se închidea o ușă, se deschidea alta. Ni s-a spus că în cazul în care vă supraviețui, toate progresele pe care le va face vor fi cele din primele șase luni, atât. Dumnezeu a vrut altfel: progresele au fost timide, dar permanente. Credința, sprijinul familiei și al prietenilor precum și simțul umorului (unul consistent) sunt cele care ne-au ajutat să mergem înainte, uneori în ciuda sistemului care, din păcate, nu ne-a prea ajutat. Totul a fost o luptă: de la renunțarea la sonda urinară, la obținerea unei ambulante pentru transport la un centru de recuperare. Am umplut casa cu diverse aparate și materiale ajutătoare: spalier, minge medicinală, saltea antiescare, pat special cu reglaje automate (mulțumim, Cristi!), bicicleta medicală adaptată special pentru persoane cu dizabilități (mulțumim, Andrei!), cadru de mers, fotoliu rulant, scaun special pentru duș (toate trei primite gratuit de la Motivation România; mulțumim!) și am tapetat pereții cu multe, multe mesaje motivaționale.

  3. V-ați interesat/ați ținut legătura cu persoane care suferă de aceeași afecțiune? Cum v-ați implicat în comunitatea persoanelor cu aceeași afecțiune?

    Pentru că încă de la revenirea din spital am început recuperarea prin diverse terapii (kinetoterapie, logopedie, hidroterapie, electroterapie, terapie ocupațională, exerciții cu verticalizatorul, terapia Bowen) și am mers prin multe centre de recuperare (Balotești, Zalău, Băile Felix, Mangalia, Câmpina, Techirghiol, Institutul Ana Aslan, Costinești, Sărată Monteoru) am intrat în contact atât cu persoanele specializate cât și cu pacienții . Am cunoscut cazuri mai grele decât al nostru, ne-am încurajat reciproc, am legat prietenii atât cu terapeuții cât și cu pacienții și ținem legătura, ne informăm despre noutățile medicale de care auzim fiecare dintre noi, pot spune că suntem o comunitate, fără a fi incluși în vreo asociație.
    Am observat că de fiecare dată când intră în contact cu alți bolnavi, în special tineri, soțul meu se înseninează și chiar dacă nu poate comunica prin cuvinte, se vede cu ochiul liber că îi face plăcere să fie împreună cu ei. Asta mă bucură nespus, e dovada că are sufletul intact, viu și sensibil.

  4. Cum arată viața dumneavoastră astăzi, în momentul de față ?

    În primul rând suntem împreună. Poate pronunța câteva cuvinte, poate sta puțin la marginea patului, face câțiva pași cu ajutorul cadrului și al meu (deși mi s-a spus că nu vă merge niciodată!), se poate alimenta cu mâna stângă. Am avut și avem oameni dragi care ne-au fost și au rămas aproape. Le mulțumesc copiilor că m-au ajutat necondiționat pe tot drumul acesta greu (începând cu igiena zilnică, alegerea alimentației și până la găsirea centrelor de recuperare și transportul către ele) precum și prietenilor, colegilor, cunoștințelor care ne sună și ne vizitează, întreabă despre noi și ne încurajează. Nici nu aveți idee cât de mult ajută un singur gând sau un zâmbet!!

    Dar cea mai grozavă bucurie și împlinire este nepoțica noastră de 5 ani care a venit să ne lumineze viața în momentul cel mai greu. Când îmi cuprinde obrajii cu palmele ei mici și calde și îmi spune : ‘’Buni, te iubesc!”, știu că nu am trăit în zadar și mă simt un pic nemuritoare.

Postări asemănătoare

Amputația post traumatică – devii campion dacă mai lupţi încă o rundă

Admin

Mama unui înger cu Sindrom Down

Admin

Medic versus Farmacist: Dr. Aurel Nechita vs Farm. Bonifate Florina

Admin

Lasă un comentariu